În sfârşit, au făcut-o şi pe asta. După lupte seculare, care au durat din 2008 încoace, autorităţile au reuşit să pună pe roate asigurările obligatorii de locuinţe. Un lucru bun şi, vorba ceea, mai bine mai târziu decât niciodată. Am tras un ochi prin Legea privind asigurarea obligatorie a locuinţelor şi, la o primă citire, mi-a atras atenţia formularea aceasta, de la Articolul 17, aliniatul C, obligaţiile asiguratului:
c) să ia, pe seama asigurătorului şi potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor rezultate ca urmare a producerii riscului asigurat;
Eu nu sunt nici jurist nici specialist în asigurări, dar mă întreb aşa, din perspectiva clientului, ce vrea să spună stipularea asta? Dacă vine apa şi îmi ia casa, cum mai pot eu limita pagubele? Şi ce vrea să spună cu “pe seama asigurătorului şi potrivit cu împrejurările”? În rest, legea pare bună, deşi birocraţia pe care o presupune aplicarea ei este imensă – asigurătorii membri PAID vând poliţele, îşi opresc un comision de 1% iar restul este vărsat către PAID. În acelaşi timp, autorităţile locale, primăriile adică, trebuie să întocmească liste cu construcţiile cu destinaţie de locuinţă care sunt în jurisdicţia fiecăreia. Apoi există o întreagă corespondenţă PAID – primării şi viceversa, prin care PAID înştiinţează primăriile despre proprietarii care nu au încheiat poliţa obligatorie de locuinţă. Lucrul cel mai important, toată birocraţia asta nu implică în mod direct proprietarul de locuinţă, ceea ce ar fi complicat lucrurile şi mai mult.
Oricum, mai conspectăm legea şi revenim cu detalii, mai ales după ce vedem şi normele de aplicare.
