ASIBLOG

Noţiunea de pensie cred că e cunoscută tuturor iar principiul, simplist explicat, înseamnă că atunci când eşti tânăr, activ, în putere şi munceşti, îţi strângi nişte bani deoparte ca să îi ai la bătrâneţe. În timp, statele au preluat obligaţia asta (pentru că nu toţi oamenii sunt atât de responsabili încât să-şi strângă bani singuri toată viaţa) şi au creat pensiile de stat. Adică fiecare angajat contribuie din salariul lunar cu un anumit procent la un fond de pensii. Când se retrage din activitate, omul respectiv va primi lunar o sumă de bani – pensia adică, taman din banii aceia strânşi toată viaţa. În timp, s-a dovedit că statul nu este un foarte bun administrator de bani, plus că situaţia s-a mai schimbat: oamenii trăiesc mai mult, adică au o perioadă de pensie mai lungă iar banii strânşi de-a lungul vieţii nu mai sunt suficienţi.

Aceasta este una din cauzele pentru care au apărut pensiile private. Pensiile private au cam acelaşi principiu de bază ca şi pensiile de stat, adică participi la un fond de pensii cu bani, lunar, iar fondul respectiv îţi strânge şi îţi administrează banii. Diferenţa dintre privat şi stat este că în timp ce statul are grijă să dea pensii din acel fond pensionarilor din momentul prezent, fondul de pensii privat strânge acei bani şi îi investeşte (în depozite bancare, în titluri, în alte fonduri de investiţii etc). Banii investiţi generează profit, atât pentru fond cât şi pentru viitorul pensionar. La fel de important este faptul că cel care administrează un astfel de fond privat nu are voie să facă altceva cu banii decât să-i înmulţească. La fel, şi statul este obligat prin lege să nu facă altceva cu banii aceia decât să plătească pensii, diferenţa fiind că fondul de pensii al statului nu face investiţii, deci nici profit. Din această cauză, banii de pensie de la stat nu sunt niciodată suficienţi pentru ca toţi pensionarii să ducă o viaţă fără griji “la pensie”.

De ceva ani, tot mai multe state din lume au hotărât să cedeze o parte din contribuţia fiecărui angajat la fondul de pensii public către fondurile private, care sunt un mult mai bun administrator. Aşa au apărut pensiile private obligatorii: fonduri de pensii private la care fiecare angajat este obligat să participe cu o parte din banii pe care altfel îi dădea la stat, tot pentru pensie, dar pentru cea publică. Şi mai există pensiile private facultative, unde angajaţii (sau orice altă persoană) pot participa, dacă vor, cu sume de bani pe care şi le stabilesc singuri, pentru o perioadă pe care o stabilesc singuri. Cam asta este descrierea simplistă şi foarte pe scurt a sistemelor de pensii multi-pilon: Pilonul I este pensia obligatorie de stat, unde participă toţi angajaţii în mod obligatoriu, Pilonul II este pensia privată obligatorie, unde participantul plăteşte o parte din contribuţia de la Pilonul I, şi Pilonul III, unde fiecare persoană participă dacă doreşte.

În România, Pilonul II a fost introdus în mai 2008, în timp ce Pilonul III a fost lansat mai devreme, în 2007. În toate statele lumii, deci şi în România, domeniul acesta al pensiilor private este strict legiferat şi controlat de către autorităţi, tocmai pentru că ei administrează o parte din economiile de o viaţă ale oamenilor. Spre exemplu fondurile de pensii nu pot investi banii acumulaţi în orice, ci există legi care spun clar în ce pot fi investiţi banii – în principal în asseturi cu risc mic. De asemenea, un fond de pensii nu poate da faliment. În cel mai rău caz, va falimenta firma care administrează fondul, dar nu fondul în sine (sunt entităţi separate juridic, tocmai pentru acest scop). În caz că administratorul unui fond falimentează, participanţii fondului respectiv sunt distribuiţi către alte fonduri de pensii din piaţă şi nu pierd niciun ban din ce au contribuit până atunci. Mai mult, fondurile private de pensii sunt obligate să înregistreze un randament minim – adică trebuie să aibă un minimum de profitabilitate, care este stabilit prin lege ca procent din rezultatul total al pieţei de pensii private dintr-un stat. Tot prin lege, banii acumulaţi de un participant în contul său de pensie privată nu pot scădea – adică trebuie să fie cel puţin egali cu suma contribuţiilor făcute.

Deci, puse la un loc, pensia de stat cu cea privată obligatorie şi cu cea privată opţională ar trebui să îi asigure oricărui om nişte venituri cel puţin decente, prin care pensionarul respectiv să nu mai aibă grija zilei de mâine şi prin care să îşi trăiască bătrâneţile liniştit, după o viaţă de muncă.

Sursa foto

Istoria industriei asigurărilor din România îşi are originile în Transilvania secolului al XIV-lea, când au apărut primele manifestări de protecţie mutuală.

- 1744: a apărut la Braşov Casa de Incendiu, organizată prin fuzionarea a mai multe asociaţii mutuale;

- 1848: ia fiinţă Institutul General de Pensii, organizaţie ce îşi face apariţia tot la Braşov, ca asociaţie mutuală care asigura membrilor o pensie anuală;

- 1871: în martie, printr-un Înalt Decret Domnesc s-a înfiinţat prima societate de asigurări românească, DACIA;

- 1873: a fost creată a doua societate românească de asigurări, ROMÂNIA;

- 1881: cele două societăţi româneşti de asigurări au fuzionat şi au creat o singură societate, DACIA – ROMÂNIA;

- 1882: a fost înfiinţată societatea NAŢIONALA, care avea un capital social de 3 milioane lei;

- 1897: prin colaborarea cu Banca Marmorosch, a fost întemeiată la Brăila, societatea GENERALA, care era specializată în asigurările pentru transporturi maritime;

- 1906: s-a înfiinţat societatea AGRICOLA, care practica în principal asigurări agricole, dar şi alte tipuri asigurări şi care a fuzionat în anul 1930 cu societatea FONCIERA din Cluj, formând societatea AGRICOLA – FONCIERA;

- 1942: odată cu apariţia legii care reorganiza activitatea de asigurare, Casa de Asigurări a Ministerului de Interne (apărută în anul 1915 şi reorganizată în anul 1936) s-a transformat în REGIA AUTONOMĂ A ASIGURĂRILOR DE STAT (R.A.A.S.);

- 1949: REGIA AUTONOMĂ A ASIGURĂRILOR DE STAT s-a transformat în societate comercială de stat şi asigurări;

- 1952 s-a creat cu capital integral românesc, ADMINISTRAŢIA ASIGURĂRILOR DE STAT (ADAS);

- 1991: Prin Hotărârea Guvernului României nr. 574 din data de 23 august 1991 privind atribuţiile OFICIULUI DE SUPRAVEGHERE A ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE ŞI REASIGURARE (OSAAR), se înfiinţează organismul de supraveghere al pieţei asigurărilor, ca direcţie în cadrul Ministerului Finanţelor;

- 1994: ia naştere, la iniţiativa a 13 societăţi, Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România (UNSAR)

Toată povestea pe larg este aici.

Sursa foto

Vă vine să credeţi sau nu, pe lumea asta s-ar putea face un muzeu al asigurărilor, având în vedere ca industria asta e veche de când lumea. Iată câteva mostre care ar putea fi expuse. Le puteţi vedea pe toate aici.

De multe ori, ca şofer, am bombănit când a trebuit să îmi cumpăr asigurare RCA şi sunt sigur că mulţi dintre voi aţi avut de-a face cel puţin o dată în viaţă cu o firmă de asigurări. Ce nu ştim mulţi dintre noi este că asigurările nu există de ieri, de azi iar unii le văd originile chiar la începuturile societăţii umane. Prima formă de asigurare poate fi găsită în societăţile bazate pe economii naturale (fără schimburi comerciale care implică bani). Spre exemplu, când un membru al comunităţii avea un necaz (un incendiu care îi arde casa etc), ceilalţi membri ai comunităţii îl ajutau să îşi reconstruiască locuinţa, altfel vecinii nu ar fi primit ajutor la rândul lor dacă ar fi avut nevoie.

Revenind la asigurări în sensul lor modern (ca serviciu financiar şi care implică bani), metode incipiente de a transfera sau distribui riscurile erau practicate de către negustorii chinezi şi babilonieni din antichitate (mileniile 3 şi 2 î.Ch.). Negustorii chinezi care aveau de traversat râuri dificile cu mărfurile lor îşi împărţeau marfa între mai multe vase, în aşa fel încât să nu piardă totul, în caz că un vas se scufunda. Pe de altă parte, babilonienii inventaseră un sistem care a fost menţionat inclusive în Codul lui Hammurabi (aproximativ 1750 î.Ch.) iar acest sistem a fost folosit şi de negustorii din Marea Mediterană. Dacă un neguţător lua bani împrumut pentru a-şi finanţa un transport, el îi plătea o sumă de bani în plus creditorului pentru a fi sigur că acesta va anula împrumutul dacă transportul de marfă ar fi fost prădat de tâlhari sau se scufunda în mare.

Monarhii Imperiului Persan au fost primii care şi-au asigurat poporul, şi au făcut-o la modul oficial, înregistrând asigurarea la birouri notariale oficiale. În fiecare an, de Norouz (Anul Nou Persan), liderii diferitelor grupuri etnice din imperiu, dar şi alţi indivizi care dorea să ia parte la sistem, îi aduceau daruri monarhului. Când un dar depăşea valoarea de 10.000 de derrik (monezi de aur persane), acesta era înregistrat într-un înscris oficial special. Pentru restul, darurile erau estimate de către un curtean iar estimarea era însemnată în registre. Scopul acestor înregistrări era ca atunci când persoana care aducea un astfel de dar avea un necaz, monarhul şi curtea regală îl ajutau.

O mie de ani mai târziu, locuitorii din Insula Rodos au inventat conceptul de “medie generală”. Neguţătorii ale căror mărfuri erau transportate pe mare plăteau o primă proporţională care era utilizată pentru a-l despăgubi pe negustorul ale cărui mărfuri ar fi fost aruncate peste bord în caz de furtună sau în caz că nava era în pericol de a se scufunda.

Grecii şi romanii au inventat asigurările de sănătate şi de viaţă în jurul anului 600. Atunci au fost înfiinţate bresle, denumite “societăţi de binefacere”, care aveau grijă de familiile membrilor morţi şi care plăteau şi funeraliile acelor membri ai breslei. Breslele aveau cam acelaşi rol şi în Evul Mediu iar diferite menţiuni referitoare la asigurările de bunuri au fost găsite până şi în Talmud.

Contractele de asigurări de sine stătătoare (adică nu amestecate cu împrumuturi sau alte tipuri de contracte) au fost inventate în Genova în secolul al XIV-lea. Aceste noi contracte de asigurări erau separate de investiţii, o separare de roluri care s-a dovedit utilă în asigurările maritime.

Primul contract de asigurare a fost semnat pentru asigurarea navei “Santa Clara”, în Genova, în 1347. Contractul avea de fapt forma unui contract de împrumut pentru a evita prohibiţia Bisericii împotriva cămătăriei.

Asigurările au devenit şi mai sofisticate în Europa post-Renascentistă, când au fost dezvoltate diferite specializări pentru poliţe.

Către sfârşitul secolului al XVII-lea, Londra a devenit un important centru comercial, generând o creştere a cererii de asigurări. Către sfârşitul decadei 1680, Edward Lloyd şi-a deschis o cafenea care în scurt timp a devenit un loc popular pentru armatori, negustori şi căpitani de vase, şi prin urmare o sursă credibilă de informaţii despre ultimele ştiri maritime. Cafeneaua a devenit în scurt timp şi locul preferat al celor care doreau să asigure nave şi mărfuri. În ziua de azi, Lloyd’s of London este una dintre cele mai mari companii de asigurări din lume. Asigurările aşa cum le ştim astăzi îşi au originea în Marele Incendiu din Londra din 1666, care a distrus peste 13.000 de case. Incendiul devastator a schimbat cursul asigurărilor de la o practică la alegere în una de necesitate. În 1681, Nicholas Barbon împreună cu 11 asociaţi au pus bazele primei companii de asigurări din Anglia – “Biroul de Asigurări pentru Case”. Iniţial, 5.000 de case au fost asigurate de compania lui Barbon.

În SUA, prima companie de asigurări a fost creată în 1732, iar în 1752 Benjamin Franklin a creat Philadelphia Contributionship for the Insurance of Houses from Loss by Fire. Compania lui Franklin a fost prima care a contribuit la prevenirea incendiilor şi prima firmă de asigurări care a refuzat să asigure anumite case care prezentau un risc prea mare de incendiu.

Sursa foto